POPAS LA IZVOARE


Există un punct în care se termină drumul asfaltat şi ai două opţiuni: o iei pe jos sau dacă eşti destul de norocos şi ai un 4X4, mergi cu maşina. Dacă stau bine şi mă gândesc nu cred că cel ce merge cu maşina e mai norocos deoarece este o adevărată plăcere şi îndrăznesc sa spun că e chiar o binecuvântare să poţi parcurge acei kilometrii pănă la destinaţie. E un fel de muzică pentru ochi deoarece poţi să te opreşti la fiecare pas şi să îi permiţi privirii tale să se odihnească puţin, să respire, să vadă ceva minunat. Este ceva special în a merge şi cu o maşină, nu neg.. mai ales dacă e vorba de un Aro obosit (al cărui rezervor este o improvizaţie creativă) ce abia mai merge şi scutură toţi pasagerii pe drumul acela plin de gropi si şanţuri. Oricum ar fi să o iau, drumul pănă aici este ceva frumos.

Până la urmă, ajungi. Cum ieşi din pădure vezi primele case apoi mai mergi puţin şi ajungi pe “strada” (daca se poate numi aşa: e mai degrabă un drum cu iarbă proaspătă care de o parte şi de alta are câteva locuinţe) principală care are cele mai multe case. Din partea dreaptă, s-ar putea să vezi o mătuşă scumpă care se întoarce de la săpat cartofi sau căpşuni..sau ce bunătăţuri mai pun acolo în dungă. De acolo, din dungă, se văd dealurile, toate. E ceva extraordinar! Vin(e) mătuşa (sau mătuşile), te ia(u) în braţe, te întreabă ce faci, cum a fost drumul, te cheamă înăuntru. Au un zâmbet mătuşile, ah... Voi, cei care veniţi pe aici ştiţi despre ce vorbesc.  Un zâmbet mulţumitor, frumos, de-a dreptul contagios.

Îmi aminteşte puţin de începutul cărţii “Moromeţii” fiindcă şi aici timpul are răbdare cu oamenii. Cred asta fiindcă deşi oamenii de aici care au o vârstă, uită de ea. Aici sufletul întinereşte, oricât de mulţi ani ai avea. Îmi aşez hamacul între doi meri, în dreapta văd o stâncă impunătoare, în stânga, departe de tot, văd oraşul în care am crescut şi zeci de dealuri ce îmi lasă impresia unui ocean cu valuri. Cutreier apoi dealurile şi pădurile, m-aş putea pierde aici şi nu m-ar supăra deloc lucrul acesta. Apare ceva de lucru, mănânci seara ceva bun, o salată din legume proaspăt aduse de pe holdă. Înainte cu puţin timp de a pune soarele,în zilele călduroase de vară, le poţi vedea pe mătuşi cum merg să îşi ude răsadurile. Odată mă plimbam pe lângă holdă cu aparatul ca să fac poze la apus. O văd pe bunica mea dragă care în liniştea serii îşi udă grădina cu un furtun. E fericită şi liniştită.

Între timp, soarele se ascunde după dealuri şi ultimele raze aurite inundă casa. Se întunecă uşor şi aici urmează o altă parte frumoasă din ceea ce poate oferi locul acesta. Noaptea. Este plin de stele cerul iar fiindcă nu sunt becuri de iluminat public afară, sursa de lumină pe parcursul nopţii este luna şi este superb. Se adună câţiva pe prispa unei case, râd, povestesc, îşi aduc aminte ce năzbâtii făceau când erau copii şi cum mai pierdeau câteodată vacile pe câmp, cântă câteva cântări vechi pe care le ştiu de când sunt mici iar apoi, mulţumitori, fiecare merge la casa lui. Nu au niciun instrument dar sunt plini de bucurie! Vine dimineaţa, iarba e udă şi e puţin răcoare. Dacă e duminică, mergem cu toţii la biserică. Oh! Şi ce bucurie e acolo!  Locul acesta are o mulţime de lucruri de oferit şi aici nu mă refer la lucruri obişnuite, palpabile. Mă refer la pace, bucurie, împlinire, mulţumire, te simţi copleşit în faţa frumuseţii lăsate de Dumnezeu.

Şi încă nu am reuşit să scriu nici 10% din cum este la Codru..