VENETIA


Mijlocul lunii august, 2018, 2:00 am - M-am gândit cu Lidea, în luciditatea minții noastre obosite și haotice de la ora două dimineața să mergem undeva. Am deschis laptopul, am văzut pe undeva Veneția, am găsit bilete, am luat cazare, am dat avansurile.

Finalul lunii octombrie, 2018, nu mai știu ora - Timișoara - Treviso - Veneția. A fost totul bine și frumos până ne-am dat jos în gară în Veneția. Ieșim din gară, plouă mărunt, foarte mărunt. Oricum, prima imagine pe care am avut-o asupra Veneției se poate descrie în două cuvinte: Aqua Alta. Când am văzut imensitatea aceea de baltă pe trotuar, baltă care începea de la treptele de jos ale gării și se termina practic în canelele orașului, astfel încât nu știai dacă urma să calci pe trotuar sau direct în canal, în naivitatea noastră, credeam că e inundată doar zona respectivă. Bineînțeles, în mintea noastră ne-am pus fiecare întrebările: De ce toată lumea are un fel de pseudo-cizme dinastea făcute dintr-un plastic ieftin? Practic..de ce umblă oamenii cu aceste "încălțări" care mai degrabă ar fi niste pungi ce se strâng la genunchi cu o întăritură de 1 cm în talpă? Sau: De ce toți indienii încearcă să-ți vândă acest fashion item și de ce sunt peste tot? Am zis că nu ne cumpărăm (deși cu "greu" am rezistat tentației de a cheltui 7 euro pe aceste nimicuri) fiindcă probabil nu o să avem nevoie de ele, poate doar în zona aceea e situația respectivă. În fine, am dat colțul ca să vedem cu stupoare că treaba nu e așa cum ne gândeam noi, că toată Veneția e inundată și cizmele alea chiar te ajută (sau așa credeam noi atunci). Și știți că atunci când mergi undeva îți iei un bagaj. Acest bagaj în multe situații este un troler. De ce? Pentru că e practic, pentru că are roți, pentru că nu trebuie să ridici toată greutatea aia în spinare și pentru că îl cari după tine. Dar în anumite condiții, de exemplu când e apă de 15, 20, 40, 50 cm pe trotuar, acest tip de bagaj cu roțile lui ajutătoare este DEGEABA. Așa că a trebuit să cărăm și bagajele în mână, pe cap, în spate plus că pensiunea unde am stat noi era la o depărtare de aproximativ 7-8 km pe gară. Pe drum, în zonele unde apa era până la genunchi sau mai mare, erau amplasate un fel de podiumuri strâmte, pe care puteau trece maxim doi oameni de-odată, unul pe lângă celălalt. Ok, treceam câte doi și mai aveam si bagejele pe care le țineam într-o mână, în aer.

Am continuat drumul spre pensiune, apa era tot mai mare, era undeva între glezne și genunchi. Am cedat, ne-am cumpărat cizmele care nu mai costau 7 euro, ci 10. Ajungem aproape de pensiune, apa până le genunchi, mi se rupe o cizmă, degeaba o mai aveam în picior fiindcă era ca și cum nu o aveam. Intrăm în pensiune, indianul nostru simpatic ne explică faza cu Aqua Alta. Deci e așa: înseamnă apă înaltă și este un fenomen care are loc între toamnă și primăvară când se întâmplă ceva cu mareele, luna plină, două vânturi mai puternice etc. Nu știu sincer, ne-a explicat indianul ceva în engleza lui cu accent drăguț, am citit puțin pe google și cam asta e. Cert e că era inundată toată Veneția și aparent de mult timp nu a mai fost atât de gravă situația. Îmi aduc aminte că ne sunau familiile din România să ne întrebe dacă suntem ok fiindcă au văzut la știri că Veneția e inundată. În holul pensiunii, apa până la genunchi, bine că noi stăteam la etajul 2. Ajungem în cameră, de mers afară nu puteam fiindcă era inundat tot, nivelul apei creștea tot mai mult, o cizmă era ruptă, papucii uzi. Nu aveam ce să facem decât să mai stăm 2-3 ore înăuntru fiindcă urma să se retragă apele. Ieșim în oraș, rătăcim pe străzi, mergem fără GPS și ne plimbăm pe unde vrem, cântă pescărușii și bate un vânt ușor și blând, nu ne grăbește nimeni și afară e frumos, intrăm pe alei, vedem curți rupte din povești, mergem și acolo, plecăm să mâncăm, paste evident. Super bune! Ne mai plimbăm prin oraș fiindcă deja era totul aproape uscat, găsim un supermarket, ne cumpărăm “mâncare” (Lidea: 10 iaurturi de pere, Carina: 10 prăjiturele kinder), se face noapte, ne întoarcem acasă, de afară se aude un sunet, o alarmă de atenționare pentru ziua următoare, apele urmau să vină înapoi, era ca sunetul unei sirene de poliție. Ne-am pus la somn și de afară se auzea așa: furtuna, tunete, sirena de atenționare, vânt puternic. Am mâncat iaurt și kinder apoi am adormit.

Deci prima zi a fost așa: gară, apă, apă, apă, apă, apă, apă, apă, apă, apă, cizmă, apă, apă, apă, apă, mâncare, somn. Să nu credeți că nu ne-a plăcut! Lăsând sarcasmul la o parte, prima zi a fost absolut superbă! Dacă era numai soare și doar ne plimbam liniștite prin Veneția, acum nu aveam ce să scriu și nici ce o să le povestesc peste 30 de ani nepoților. Am râs, am luat totul ca fiind cea mai faină și autentică experiență, ne-am bucurat de fiecare strop de apă, a fost ceva ce în România sau în celelalte țări în care am fost nu am văzut, a fost o frumusețe de zi!

Ne-am trezit de dimineață să plecăm spre Murano și Burano, am cumpărat abonamente ca să ne putem plimba toată ziua cu vaporetto. Mâncăm de dimineață, Lidea iaurt, eu kinder, ieșim afară, vreme frumoasă, erau nori dar era superb, important era că mergeam pe uscat. Ajungem în port și pornim spre Murano. Acolo ne aștepta puțină ploaie, vânt și bineînțeles deja începea inundația și acolo, ne-a plăcut dar abia așteptam să ajungem în Burano! În timp ce așteptam vaporetto spre Burano, ne-a auzit o româncă ce lucra în Murano, a văzut că suntem entuziasmate de următoare insulă. Ea ne-a spus că deja cresc din nou apele (era in jur de ora 13:00) și că până ajungem noi acolo deja o să fie totul inundat. Bun, suntem în Burano. SUPERB! Explozia asta frumoasă de culori țipătoare și stridente a caselor aparent îi ajutau pe pescari să își recunoască mai ușor casele în trecut. Între timp a devenit o tradiție iar acum toate locuințele de acolo au culori diferite. Am hoinărit prin Burano tot fără gps, cum am putut, ocolind străzile deja inundate. Era călduț afară, zburau pescărușii, se auzea o liniște frumoasă și dădeam doar de localnici simpatici. Ajungem în punctul cel mai vizitat probabil de pe insulă, deja erau amplasate podiumurile pentru inundații. Momentan era ok situația, am urcat pe ele, ne-am dus pe un poduleț drăguț și simplu. Probabil ne-am odihnit ochii pe acolo timp de 45 de minute iar când am vrut să ne întoarcem la pasarele și să plecă din Burano, apa aproape că era la fel de înaltă ca podiumurile. #AquaAltaStrikesAgain.

Ajungem înapoi în Fondamente Nuova, Veneția. Coborâm din vaporetto, apa trecea mult de glezne. Nici eu, nici Lidea nu aveam fashion itme-urile la noi (jumătate de fashion item în cazul meu). În port ne așteptau indienii, super ofertă de cizme: 20 de euro. Am vrut să-mi cumpăr fiindcă știam că avem ceva km de mers până la pensiune. În timp ce aveam un dialog cu mine în care nu știam dacă să fiu de partea celor care strică cei 20 de euro pe cizme sau de partea celor care au renunțat la idee și au luat-o desculți prin apă, Lidea deja își dădea șosetele jos. Atunci am spus, aia e, o dată vii în Veneția și ai ocazia să mergi desculță prin apă pe străzile Veneției. Eram pe undeva, nu știm pe unde fiindcă noi am luat-o așa..la plimbare, agale, prin apă ce trecea peste genunchi. Plimbându-ne pe străzile Veneției, ne-am dat seama că noi efectiv nu știam pe unde mergem ci umblam aiurea, nu mergeam nici spre pensiune, nici spre un loc unde să mâncăm, practic am plecat din punctul A dar nu exista punctul B (în condițiile în care era apa aproape până la brâu). Am ajuns într-un final acasă, am așteptat să se retragă apele și ne-am întors pe străzile superbe și uscate ale Veneției. Lidea își mănâncă iaurtul, eu kinder-ul și la somn.

Ziua următoare ne-am trezit de dimineață ca să evităm aglomerația din piața San Marco și de pe podul Rialto. Am început ziua așa cum am și terminat-o: cu iaurt și kinder. Pe la 8 fără ceva eram pe Rialto. Noi și câteva chinezoiace cu selfie stick-urile. Răsărea soarele și era un curcubeu fenomenal! Până am ajuns noi la pod, deși a fost la vreo 15 minute de pensiune, pe drum am prins ploaie, soare, ploaie, soare, ploaie, soare, ploaie cu soare apoi soare. Am rătăcit apoi până în piața San Marco care era aproape pustie. A început să plouă. Noi am stat acolo, în ploaie, și ne-am făcut poze. După asta am luat-o la pas pe străduțele și podurile din Veneția, am mâncat paste bineînțeles. Lidea îmi spusese de o gelaterie unde este înghețată bună, Suso, așa că ne-am îndreptat spre acest loc delicios pe care vi-l recomand cu încredere! Am ajuns din greșeală în piața din Veneția. O frumusețe! Erau fructe de mare, condimente de tot felul, paste, fructe si legumele proaspete și pescăruși care fugeau cu somonul de pe tarabele vânzătorilor. Apoi am dat 2 euro pe traghetto ca să ne ducă pe malul celălalt, unde aveam cazare. Practic..am dat doi euro ca să ne treacă strada. În ultima zi am luat la pas Veneția, ne-am plimbat aiurea pe străzi și am cumpărat pizza bună de tot! A fost soare și cald până seara! Am ajuns acasă, am mâncat iaurt și kinder.

Ultima zi a lunii octombrie, dimineața devreme – Ne împachetăm bagajele, mâncăm “micul dejun” care ne-a mai rămas și o luăm pe jos spre gară, urcăm în tren, ajungem în Treviso, luăm un bus de la autogară la aeroport, ne urcăm în avion -> Timișoara.

Mijlocul lui martie, 2019 – Atâtea aș mai avea de povestit și de spus! A fost frumos din cale-afară! Două sfaturi am pentru tine când pleci să vizitezi ceva: 1. Ia-ți un om ca Lidea care să știe și el să make the best of it + fata este genială și 2. Orice vreme prinzi, oricare ar fi împrejurările, oricât de greu ți-ar fi să cari trolerul pe umeri prin apă până la genunchi, distrează-te! Râzi și glumește, simte-te bine! Este un moment pe care dacă îl pierzi s-ar putea să-ți pară rău și probabil că nu ți-ar plăcea să te uiți înapoi și să zici: Mi-aș fi dorit să nu fi fost așa posomorât în city-break-ul ăsta. Oricum ar fi, Veneția nu e locul în care să fii trist, indiferent de orice!